PROBLEME JURIDICE PRIVIND ABUZURILE SĂVÂRŞITE

ASUPRA MINORILOR ÎN INTERNET

 

- Partea a IV-a -

 

 

 

Dr. Horatiu Dan Dumitru

 

 

7. Strategii normative

 

7.1. Consideratii introductive

 

Dupa ce precedentele doua capitole ale studiului nostru au abordat tematica actiunilor coercitive ale organelor specializate si, respectiv, analiza modului în care instantele judecatoresti au înteles sa se pronunte asupra unor cauze adesea controversate, vom examina în cele ce urmeaza orientarile normative prin care se încearca - atât la nivelul legislatiei unor state, cât si din perspectiva dreptului international contracararea victimizarii minorilor în spatiul virtual.

Demersul nostru vizeaza, cu precadere, surprinderea deficientelor ce caracterizeaza, în prezent, diversele strategii legislative aflate în dezbaterea specialistilor, si care tind sa creeze dificultati în combaterea fenomenului sub un dublu aspect: pe de o parte, ele nu contribuie, în suficienta masura, la descurajarea pornografiei infantile si a altor forme de abuz asupra minorilor savârsite în mediile electronice, iar, pe de alta parte, esueaza în efortul de a trasa limite precise de tratament penal în cazul feluritelor continuturi si conduite din Internet care implica minori.[1]

Abordarea acestui subiect în prelungirea prezentarii actiunii politienesti si a practicii judecatoresti - ambele marcate, dupa cum am vazut, de destule neajunsuri, inconsistente si, pe alocuri, chiar confuzie se justifica tocmai pentru nevoia de a încerca fixarea unor repere juridice  coerente, situate, pe cât posibil, în afara controverselor si, în ultima instanta, eficiente în procesul de aplicare a legii. Faptul ca organele de politie si justitie din numeroase state raporteaza frecvent (nu de putine ori, printr-o mediatizare exagerata) despre succesul unor operatiuni de anvergura, urmate de condamnari ale celor care atenteaza la siguranta minorilor, reprezinta doar nota fireasca într-un efort concertat de impunere a legii, dar care, pâna astazi, nu a epuizat nici pe departe cazuistica infractionala specifica si nu a eliminat riscurile la care copiii sunt expusi în si în legatura cu Internetul. În acelasi timp, limitele acestor succese se traduc si în afectarea deloc neglijabila a libertatii de expresie în teritoriul virtual, precum si în perpetuarea incertitudinii asupra legalitatii unor continuturi si comportamente ce pot fi întâlnite în acest spatiu.

 

7.2. Provocari adresate legislatorilor

 

7.2.1. Exista o serie de factori obiectivi care par sa submineze rigoarea si coerenta demersului legislativ în aceasta materie. Într-o lucrare remarcabila care realizeaza o trecere în revista a diferitelor abordari normative din domeniul criminalitatii informatice la nivel national, supranational si international, juristul egiptean Mohamed Chawki, membru al Consiliului de Stat si profesor la Universitatea din Lyon III, crede ca principala dificultate în articularea unei legislatii functionale rezida în chiar caracterul global al acestui tip de infractionalitate.

În evolutia sa istorica, fapta penala era initial prezenta la o scara redusa, locala, într-un teritoriu precis delimitat, în granitele caruia legislatia si autoritatile puteau sa opereze fara restrictii. Infractiunile erau comise cel mai adesea în contextul unor relatii sociale caracterizate prin proximitatea dintre autor si victima, ceea ce avea darul sa faciliteze o activitate de investigare si reprimare relativ rapida. Spre deosebire de acest model traditional, criminalitatea informatica depaseste, în spatiu, granitele politice si perimetrul diferitelor sisteme de drept, dând nastere la conflicte de competenta jurisdictionala, provocând concursuri de legi penale, ridicând totodata obstacole în procesul de investigare a infractiunilor. La acest nivel, infrastructura informatica globala îngaduie savârsirea faptelor penale din orice punct de pe planeta, împotriva unui numar nedeterminat de victime situate la mii de kilometri departare unele de altele si în raport cu locul în care se gaseste computerul infractorului.[2]Datorita unor cauze binecunoscute a caror prezentare nu o mai reluam aici, pretentia de a cuprinde un fenomen infractional de o asemenea amploare într-un model normativ unitar global reprezinta, pentru moment, doar un deziderat.

7.2.2. Legat direct de tema studiului nostru, Chawki constata dificultatea aproape insurmontabila a legislatiilor din diferite tari de a atinge un consens în privinta definirii unor concepte fundamentale, precum „pornografie” si „copii”. Daca în ceea ce priveste prima notiune am evocat deja în precedentul capitol opiniile rezultate din jurisprudenta americana, cel de-al doilea concept prezinta o complexitate cu totul speciala. Astfel, simpla plasare a semnului de egalitate între notiunea de "copil” si cea de „minor”, desi perfect concordanta juridic cu viziunea exprimata de Conventia ONU privind drepturile copilului, risca sa oblitereze distinctiile marcante de ordin fiziologic, cultural si social dintre un copil si o persoana care nu ar mai putea fi subsumata acestei categorii, cu toate ca nu a împlinit înca 18 ani.[3] Avem, în primul rând, în vedere adolescentii cu vârste cuprinse între 16 si 18 ani, carora, datorita unor trasaturi psiho-fizice si de dezvoltare culturala manifestate nu doar în cadrul civilizatiei occidentale, le-ar putea fi atribuit statutul de adult. Este o realitate pe care actele normative nu o mai pot reflecta corect prin simplul recurs la criterii si bariere cifrice, ceea ce accentueaza dificultatea trasarii liniei de demarcatie în interiorul unui întreg complex de circumstante si situatii juridice, în functie de care avem sau nu de a face cu un copil, si în legatura cu care exista sau nu o fapta cu caracter penal.

7.2.3. O alta deficienta semnalata de specialistul egiptean vizeaza lipsa de unitate în definirea notiunii de "cyber-criminalitate”, din perspectiva realizarii unei sinteze a celor mai importante trasaturi care particularizeaza acest tip de fapte penale, precum si din punctul de vedere al unei deosebiri fata de termenul de „infractionalitate informatica”.[4] Nu împartasim întru totul aceasta optica si credem ca elementele definitorii care se desprind din textul Conventiei Consiliului Europei pentru combaterea criminalitatii informatice, semnata la Budapesta, la data de 23 noiembrie 2001, sunt suficiente, desi nu perfecte, pentru a oferi legiuitorilor o orientare fundamentala în procesul de adaptare si armonizare a reglementarilor penale nationale. În plus, consideram ca diferentierea conceptuala formulata de Mohamed Chawki, privita în raport cu subiectul lucrarii noastre, nu vine necesarmente în sprijinul identificarii unor principii normative capabile sa asigure protejarea echilibrata a valorilor constitutionale aflate în concurs, în Internet.

S-ar putea totusi discuta nevoia includerii unei definitii, într-un act de drept international, a notiunii generice de "criminalitate informatica”, prin care sa se sintetizeze valorile sociale ce pot fi periclitate de infractorii online. În conditiile identificarii exacte a acestor valori care beneficiaza de protectia legii penale, ar fi posibila determinarea mai corecta a limitelor diferitelor drepturi si libertati fundamentale, a caror exercitare abuziva poate duce la savârsirea de fapte penale în spatiul virtual.

7.2.4. Asa cum aratam în capitolul anterior, exista în unele state reflexul aproape irepresibil de a supune Internetul unor reglementari juridice, fie cu instrumentarul legislatiei telecomunicatiilor, fie pe baza principiilor audiovizualului.

În Australia, cenzura teritoriului cibernetic este deja o realitate[5], iar în S.U.A. subiectul este dezbatut de aproape 10 ani, existând suspiciunea ca autoritatea nationala din domeniul comunicatiilor  Federal Communications Commission (FCC)  intentioneaza sa instituie un regim de supraveghere similar celui din audiovizual.[6] Temerile vizeaza tendinta statului de a cenzura continuturile electronice, cu efecte negative în privinta exercitarii libertatii de exprimare. Distinct de acest pericol care ramâne prezent, apreciem ca un anumit tip de reglementare, la nivelul unor principii concordante cu prevederile constitutionale, nu ar trebui respins în mod absolut, în special daca un astfel de model normativ se va putea completa cu sisteme de autoreglementare la nivelul furnizorilor de servicii Internet si chiar în interiorul unor comunitati de utilizatori.

Exista însa si abordari radical opuse, cum este cazul în Canada, unde comisia nationala pentru radio, TV si comunicatii  Canadian Radio-television and Telecommunications Commission (CRTC)  s-a pronuntat înca din 1999 împotriva reglementarii noilor servicii media din Internet.[7] Institutia canadiana a formulat cu acest prilej o opinie interesanta cu privire la faptul daca tipul de continut transmis prin mediul virtual se subsumeaza sau nu legislatiei nationale în materie de audiovizual. În acest sens, urmatoarele aspecte au fost subliniate:

a)      continuturile din Internet sunt, în mod predominant, texte alfanumerice situate în afara legii audiovizualului;

b)      continuturile din Internet sunt adaptabile în functie de nevoile si dorintele utilizatorilor, deosebindu-se prin aceasta de programele radio si TV difuzate catre public;

c)      continuturile din Internet care nu se încadreaza în sfera celor de la lit.a) si b) ar putea fi subsumate notiunii de programe difuzate sub legea audiovizualului, fiind însa exceptate de la prevederile legii, în principal, deoarece:

                                                                           i.      noile medii de informatii completeaza si nu înlocuiescmediile clasice deja reglementate;

                                                                         ii.      legislatia canadiana generala, autoreglementarea industriei Internetului, precum si existenta soft-urilor de filtrare reprezinta instrumente adecvate cu ajutorul carora pot fi reprimate continuturile ilegale si ofensatoare transmise prin spatiul virtual.

7.2.5. O ultima provocare notabila adresata celor care construiesc legislatia penala consacrata combaterii abuzurilor din Internet asupra minorilor vizeaza potentarea functiei preventive a legii. De regula, reglementarile legale din acest domeniu vorbesc despre actiunile de constientizare a tuturor celor implicati în traficul de continuturi online, inclusiv parintii, copiii si factorii educationali, precum si despre adoptarea codurilor de conduita si alte masuri cu caracter de autoreglementare în sfera furnizorilor de servicii Internet.

Ni se pare ca aceasta abordare este mult prea generala, insuficienta din punct de vedere practic si lipsita de substanta juridica. Mai mult, credem ca în acest perimetru normativ deosebit de sensibil legiuitorul încurajeaza mai degraba latura represiva, oferind organelor de politie motivatia recurgerii la metode discutabile, cum este cazul Entrapment-ului, apte sa provoace conduita infractionala a unor utilizatori care au cel mult doar predispozitia de a se angaja în actiuni ilicite.

În aceste conditii, suntem de parere ca dimensiunea preventiva a legii s-ar putea materializa si în adoptarea, de catre ministerele de justitie si alte autoritati de impunere a legii, a unor linii directoare prin care sa se încerce evident, cu respectarea dispozitiilor constitutionale si legale relevante o orientare:

a)                           a destinatarilor legii (cu precadere, utilizatorii si furnizorii de servicii online), în ceea ce priveste conduita lor concreta în spatiul cibernetic;

b)                          a organelor de impunere a legii, cu privire la modalitatile de actiune în plan procesual-penal, precum si în legatura cu interpretarea dispozitiilor de drept substantial.

În primul caz, necesitatea existentei unor linii directoare s-ar justifica datorita generalitatii normei penale, ce ofera o imagine insuficient de clara asupra conditiilor în care poate fi retinuta raspunderea juridica a celor ce comit infractiuni în Internet împotriva minorilor. Asemenea guideline-uri pot contine explicitari ale textelor de lege, inclusiv precizarea situatiilor ce nu atrag raspunderea penala.[8] O detaliere de acest gen a legii este apta sa descurajeze mai eficient trecerea la act, cât timp ea ar evoca marea majoritate a actelor omisive si comisive prin care se pot savârsi abuzuri asupra minorilor în mediul virtual, înlaturând incertitudinile legate de aceste aspecte. Credem ca tocmai formularea laconica a normei penale are darul - în special pentru persoanele fara pregatire juridica de a mentine numeroase necunoscute care ajung sa reduca impactul descurajant al legii. Limitarea acestui impact doar la accentul pus pe limita maxima a pedepsei cu închisoarea nu poate dezactiva în suficienta masura resorturile care alimenteaza conduita ilicita în Internet. Orientarea acestei conduite si, ca o consecinta, constientizarea dincolo de ponderea pedepsei a împrejurarilor, a cailor si a mijloacelor concrete prin care se poate ajunge la nesocotirea legii confera o greutate mai mare optiunii în favoarea unui comportament licit, atunci când aceasta este asezata în balanta alaturi de varianta trecerii la act. Inutil sa mai subliniem si faptul ca în acest mod utilizatorii si furnizorii de servicii Internet percep cu mult mai putina dificultate dimensiunile sferei reale de manifestare a libertatii de exprimare în mediul online.

În cel de-al doilea caz, stabilirea unor linii directoare vizeaza coordonarea actiunilor de investigare a infractiunilor informatice, modul de efectuare a perchezitiilor si de aplicare a unor masuri asiguratorii, în asa fel încât sa nu fie nesocotite drepturile si libertatile prevazute de constitutie. Ilustrative sunt în acest sens masurile adoptate de Departamentul de Justitie al S.U.A.[9], în legatura cu o arie extinsa de reglementari penale, de la ceea ce constituie dreptul comun în materia criminalitatii informatice, pâna la legislatia speciala consacrata de USA Patriot Act.[10]

Din punctul de vedere al naturii lor juridice, aceste linii directoare nu sunt altceva decât acte normative subordonate legii, prin care se înfaptuieste executarea si organizarea executarii legislatiei penale. Evident ca admisibilitatea acestor acte normative secundare, caracterul si continutul lor pot sa difere de la un sistem de drept la altul. Este însa important ca ele sa fie utilizate ori de câtre ori constitutia si normele de legiferare o îngaduie.

O specie particulara de linii directoare poate fi întâlnita în sistemul de drept al S.U.A., si priveste asa-numitele orientari de jurisprudenta penala (Sentencing Guidelines), cu ajutorul carora se tinde la pronuntarea unor solutii unitare în practica judecatoreasca americana, îndeosebi sub aspectul individualizarii judiciare a pedepselor, în functie de anumite categorii de infractiuni. Autoritatea competenta în acest domeniu este United States Sentencing Commission, o agentie independenta a puterii judecatoresti care, distinct de emiterea directivelor sus-mentionate, furnizeaza avize consultative inclusiv pentru Congres si pentru ramura Executivului.[11] Un organism similar functioneaza si in Marea Britanie, sub denumirea de Sentencing Advisory Panel,[12]care a emis înca din anul 2002 un set de linii directoare adresate Curtii de Apel, în legatura cu infractiuni privind pornografia infantila.[13]

În opinia noastra, o asemenea abordare normativa are într-adevar calitatea de a consolida preventia, dezvoltând, în mod transparent, continutul juridic al textelor legale incriminatoare, furnizând explicatii, precizari, recomandari si interpretari oficiale, toate aceste elemente fiind accesibile destinatarilor legii, pentru ca acestia sa-si poata evalua si modera propria linie de conduita în Internet, si pentru a face optiuni corecte în ceea ce priveste crearea, accesarea sau diseminarea anumitor continuturi electronice aflate, într-un fel sau altul, în legatura cu minori.

 

7.3. Conventia Consiliului Europei privind criminalitatea informatica

 

            7.3.1. Fara a ne propune, în acest cadru, o analiza de fond a Conventiei[14], credem ca anumite referiri critice, bazate pe comentariile semnate de specialisti în domeniu, sunt de natura sa evidentieze punctele slabe ale acestui important document de drept international si sa atraga atentia asupra manierei de aplicare a normelor penale si procesual-penale care au rezultat din prevederile sale, la nivelul legislatiei statelor semnatare.

            Desigur, nu s-ar putea sustine ca autorii Conventiei si-au propus sa elaboreze un act juridic perfect, capabil sa impulsioneze represiunea eficienta împotriva criminalitatii informatice si, totodata, sa protejeze într-un mod ireprosabil drepturile si libertatile fundamentale aflate în conexiune cu utilizarea serviciilor electronice. A fost de înteles si absolut legitima preocuparea Consiliului Europei de a crea un instrument juridic destinat organizarii efortului comun, al mai multor state, de a descoperi, investiga si sanctiona fenomene infractionale tot mai periculoase, iar faptul ca proiectul Conventiei a cunoscut peste douazeci de variante succesive în etapele negocierii sale indica atentia ce s-a dorit a fi acordata unei tematici juridice deosebit de largi. Dificultatea de a concilia toate interesele aflate în divergenta, riscul ca procesul deelaborare sa se extinda nejustificat de mult, continuând sa ofere astfel un avans infractorilor informatici, dar si realitatea ca statele ce urmau sa semneze Conventia[15] erau atasate unor convingeri democratice incontestabile, ceea ce era de natura sa consolideze încrederea în capacitatea lor de a ocroti valorile constitutionale prin pârghiile puse la dispozitie de dreptul lor intern, au reprezentat factorii ce au grabit adoptarea unui document final a carui menire principala era aceea de a descuraja noile trenduri infractionale. Se poate afirma ca strategia pentru care au optat autorii textului Conventiei s-a întemeiat pe o prioritate de politica penala la scara internationala cu adevarat legitima, mentinând într-un plan secund celelalte aspecte care ar fi impus reglementarea riguroasa a eventualelor dezechilibre între norme si valori juridice aflate în concurs.

7.3.2. În acest context, la fel de legitime si binevenite îndeosebi, în perspectiva unei viitoare îmbunatatiri a textului Conventiei în toate dimensiunile obiectului sau de reglementare sunt si observatiile de ordin critic formulate cu privire la o serie de deficiente ale acestui tratat, în legatura cu a caror solutionare sau tinere sub control prin mecanismele de drept intern ale tarilor semnatare au fost exprimate destule îndoieli.

Astfel, de pilda, reputatul expert în cyberlaw, Yaman Akdeniz, profesor la Universitatea din Leeds si unul din cei mai competenti cercetatori în materia legislatiei de combatere a pornografiei infantile mediata electronic[16], a consacrat un studiu amplu limitelor Conventiei în ceea ce priveste atingerea unui echilibru dezirabil între interesul de impunere a legii si respectul datorat drepturilor si libertatilor fundamentale înscrise în constitutiile statelor semnatare.[17] Principalele critici adresate Conventiei vizeaza:

a)                            absenta unui proces real de consultare cu sectorul neguvernamental, în perioada de elaborare a diferitelor variante ale proiectului;

b)                            insuficienta lamurire a întelesului unor norme cuprinse în Conventie, datorata atât generalitatii acestora, cât si esecului Raportului Explicativ (un document, de altfel, lipsit de autoritate juridica) de a furniza limpezirile necesare;

c)                            largirea nejustificata - dincolo de obiectul de reglementare pe care si l-a propus Conventia - a sferei dispozitiilor procesual-penale, în sensul ca masurile de perchezitie, interceptare, sechestrare si conservare vizeaza practic o arie nelimitata de infractiuni ce s-ar putea afla, într-un fel sau altul, în legatura cu sistemele informatice;

d)                            relativa incompatbilitate dintre Conventie, pe de o parte, si prevederile documentului fundamental al Consiliului Europei Conventia Europeana a Drepturilor Omului[18], precum si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, pe de alta parte;

e)                            inexistenta unui angajament juridic expres din partea statelor semnatare, de a respecta principiile referitoare la protectia datelor cu caracter personal;

f)                              ezitarea în a consacra, în mod exclusiv, controlul judecatoresc asupra modului de implementare a masurilor procesual-penale, precum si nedefinirea expresiei „sau alte forme de supervizare independenta”, utilizata în art.15 alin.2 din Conventie ca alternativa la supervizarea judiciara;

g)                            riscul ca, în aplicarea prevederilor art.18 alin.1 lit.a) si art.19 din Conventie:

                                                                           i.       sa se ajunga la solicitarea, de catre organele de politie, a cheilor private de criptare prin care au fost securizate datele stocate într-un sistem informatic, ceea ce ar putea afecta siguranta computerelor, derularea comertului electronic si credibilitatea furnizorilor de servicii informatice;

                                                                         ii.      sa se determine autoincriminarea utilizatorilor de sisteme informatice, ceea ce este contrar art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care reglementeaza dreptul la un proces echitabil;

h)                            pericolul ca furnizorii de servicii Internet sa fie constrânsi a utiliza cutii negre de tip Carnivore[19], pentru a efectua supravegheri secrete si interceptari neautorizate de instantele judecatoresti;

i)                              obligarea furnizorilor de servicii Internet de a pastra confidentialitatea asupra masurilor de supraveghere si interceptare a traficului electronic si atunci când aceste demersuri nu privesc probleme de siguranta nationala, fapt ce poate determina abuzuri în absenta exercitarii unui control judiciar care sa limiteze astfel de masuri;

j)                              insuficienta reglementare a problematicii retentiei datelor de trafic electronic.[20]

În opinia noastra, observatiile de mai sus sunt, în principiu, întemeiate, iar argumentatia oferita în studiul citat pentru fiecare punct în parte se dovedeste a fi convingatoare. Totusi, consideram ca unele nuantari pot fi facute. Astfel, toate minusurile semnalate la nivelul prevederilor Conventiei pot si trebuie sa fie compensate prin recursul la reglementari internationale si nationale complementare. Faptul ca, spre exemplu, tematica conservarii datelor de trafic si subiectul ocrotirii sferei private nu s-au bucurat de un tratament juridic mai larg în cadrul Conventiei, nu înseamna ca actele normative de drept international si de drept intern care le guverneaza nu vor fi aplicabile în contextul impunerii masurilor procesual-penale de combatere a criminalitatii informatice. Nici o dispozitie înscrisa în Conventie nu exclude si nu limiteaza incidenta perimetrului legislativ conex. În pofida acestei realitati incontestabile, suntem însa de parere ca insuficienta abordare a problemelor ce tin de drepturile si libertatile fundamentale în corpul de prevederi al unui asemenea document juridic denota semnele unei strategii normative inadecvate din perspectiva dreptului constitutional si radicale din punctul de vedere al dreptului penal si al dreptului de procedura penala. Lipsa accentelor de drept constitutional într-o reglementare care urmareste contracararea fenomenelor infractionale la scara internationala pe seama limitarii exercitiului unor drepturi si libertati poate genera, în constiinta celor abilitati sa o puna în executare, ideea ca represiunea prevaleaza în raport cu garantiile juridice consacrate de constitutie, ceea ce, pe termen lung, este de natura sa determine erori si abuzuri în aplicarea legii, mai cu seama atunci când rolul autoritatii judecatoresti în acest proces nu este suficient de bine marcat.

7.3.3. O abordare critica usor diferita de cea expusa mai sus este promovata de Albert Aldesco într-un articol publicat în revista de drept editata de Loyola Law School din Los Angeles.[21] Autorul american îsi concentreaza argumentatia în jurul unei categorii juridice oarecum inedite - cea a anonimitatii în Internet  pe care o considera întemeiata constitutional si potential periclitata de tendintele represive manifestate de Conventie.

Distinct de corelatia cu dispozitiile criticabile ale Conventiei, subiectul în sine al admisibilitatii prezentei anonime în spatiul virtual este unul extrem de sensibil, datorita, în primul rând, disputelor ce înconjoara pretinsa întemeiere constitutionala a anonimitatii în Internet.[22] În paralel cu evolutia tehnologica a serviciilor Internet care mai mult sau mai putin involuntar înlatura o buna parte din mijloacele prin care utilizatorii îsi puteau acoperi conduita în mediul electronic, legislatia din diferite state, inclusiv cea adoptata de organizatii internationale, imprima, în ultima vreme, o orientare ce urmareste limitarea, daca nu chiar negarea unui asa-zis „drept la anonimitate.” Chiar daca nu poate fi contestat un asemenea drept consacrat legal în mediul offline, cum ar fi, de pilda, protectia surselor ziaristilor, cazul consultatiilor medicale sau, în unele tari catolice, spovedania efectuata fara ca preotul sa poata vedea chipul persoanei, nu acelasi lucru pare sa fie valabil în Internet. Amenintarile de tip nou, criminalitatea informatica propriu-zisa, laolalta cu excrescentele sale avansate, de tipul cyber-terorismului, dar si utilizarea postei electronice pentru planuirea unor actiuni teroriste clasice, stimuleaza demersurile legislative care, explicit sau indirect, ajung sa conteste noua categorie a „drepturilor digitale”, privita ca specie a dreptului la viata privata.

În studiul sau, A. Aldesco subliniaza ca, pe masura ce creste gradul de utilizare a computerelor si a Internetului la scara globala, se amplifica în aceesi progresie si pretentiile privind protejarea sferei private în acest perimetru.[23]Conventia privind criminalitatea informatica ignora însa aceasta evolutie obiectiva. Autorul american este de parere ca modul în care Conventia a înteles sa reglementeze masurile de supraveghere electronica nu tine seama de dificultatea (daca nu chiar imposibilitatea, am adauga noi) operarii unei distinctii obiective între infractorii cibernetici care actioneaza pe ascuns si utilizatorii legitimi ai instrumentelor de anonimizare electronica.[24] Practic, masurile impuse furnizorilor de servicii pot determina, de la bun început, exercitarea unui control asupra tuturor clientilor lor, indiferent de conduita actuala sau viitoare a acestora din urma în teritoriul virtual, ceea ce, pâna la urma, echivaleaza cu anularea deplina a dreptului constitutional la viata intima. Din aceasta cauza, concluzia lui Aldesco este ca statul trebuie sa identifice cai si mijloace legale de control al noilor tehnologii, în asa fel încât sa nu elimine utilizarea lor legitima.[25]

Este poate momentul sa subliniem ca drepturile si libertatile fundamentale consacrate de constitutiile democratice într-un moment în care aparitia mediului online nici nu putea fi anticipata trebuie sa îsi pastreze validitatea juridica si aplicabilitatea practica în orice tip de cadru social, în interiorul caruia cetatenii ajung sa interactioneze. Din punctul nostru de vedere, nu exista elemente întemeiate constitutional cel putin, în principiu si în considerarea stadiului actual al teoriei dreptului pentru a sustine ca unul si acelasi cetatean se bucura de recunoasterea dreptului la viata privata în spatiul offline, în vreme ce prezenta sa în lumea virtuala îl lipseste de protectia legii fundamentale în privinta intimitatii. Ceea ce într-adevar poate indica o mutatie profunda în abordarea acestei teme deriva din modificarea paradigmei diferitelor drepturi si libertati fundamentale, odata cu amplificarea si consolidarea relatiilor sociale mediate electronic. În ce directie, cu ce efecte, limitari, extinderi si înnoiri se va produce aceasta alunecare paradigmatica, ramâne, pe mai departe, obiectul unei reflectii prudente din partea juristilor si a specialistilor în comunicare.

Revenind la studiul elaborat de Albert Aldesco, remarcam argumentele pe baza carora, în dreptul american, anonimitatea este derivata din libertatea de exprimare prevazuta de Primul Amendament la Constitutia S.U.A.[26] Aceasta fundamentare îsi gaseste izvorul în decizia pronuntata de Curtea Suprema în cauzaMcIntyre v. Ohio Elections Commission (1995),[27] în contextul libertatii de exprimare a opiniilor politice, aspect care cel putin, pentru moment pare sa limiteze aria dreptului la anonimitate. În schimb, corelarea acestei decizii cu hotarârea Curtii Supreme în ACLU v. Reno (1997)[28], prilej cu care s-a afirmat transant ca exprimarea în Internet beneficiaza de acelasi nivel de protectie ca si în cazul forurilor publice traditionale, ar putea determina recunoasterea prezentei anonime si în teritoriul cibernetic. Pâna în prezent însa, suprema instanta americana nu a avut ocazia de a se pronunta expres asupra acestui subiect, în conditiile în care unele tribunale inferioare au admis deja dreptul persoanelor la anonimitatea online.[29]

Fata de aceste consideratii, valabile, desigur, în dreptul S.U.A., juristul american crede ca prevederile Conventiei ar putea avea în viitor consecinta neintentionata a sanctionarii utilizatorilor de servicii Internet nu doar pentru ceea ce vorbesc, scriu si publica în regim online, dar si pentru felul în care îsi declina identitatea în zona electronica, înainte de a ajunge sa se exprime.[30]

Apreciem, la rândul nostru, ca asemenea efecte perverse se pot realmente produce datorita inabilitatii autorilor Conventiei de a gasi echilibrul firesc între represiunea actelor infractionale si protectia conduitei licite în spatiul virtual, si de a acorda, în mod expres, inclusiv prin stabilirea unor mecanisme juridice speciale, un câmp suficient de larg destinat aplicarii garantiilor constitutionale. În plus, strategia normativa promovata de Conventie comite eroarea de a opera cu presupozitia implicita potrivit careia, oricare utilizator al serviciilor electronice este un potential infractor, de unde necesitatea instituirii unor masuri prin care sfera privata si libertatea de exprimare a celor care se manifesta si interactioneaza în Internet este a priorimarcata de limitari insuficient justificate. Este, de aceea, dezirabil ca practica de punere în executare a legilor derivate din Conventie, în sistemele juridice ale tarilor semnatare, sa evidentieze deficientele existente, sa previna abuzurile si sa impulsioneze adoptarea corectivelor necesare.

 

 

 

 

7.4. Confruntarea dreptului comunitar cu noile tehnologii informationale

 

            7.4.1. Preocupate, în aceeasi masura ca si alte organizatii internationale, de pericolele la care sunt expusi minorii în contextul dezvoltarii si utilizarii noilor tehnologii, institutiile Uniunii Europene nu au ezitat sa proiecteze un cadru normativ capabil sa completeze, în timp, demersurile similare ale altor entitati din sfera dreptului international, cum este bunaoara Consiliul Europei.

            Fara a urmari, desigur, o dublare a reglementarilor normative adoptate în plan regional, la diferite alte paliere, Consiliul Uniunii Europene a emis, la 24 septembrie 1998, Recomandarea nr.98/560/EC privind dezvoltarea cadrului concurential în industria europeana a audiovizualului si a serviciilor informationale, prin promovarea unor demersuri legislative nationale destinate atingerii unui nivel comparabil si eficient de protectie a minorilor si a demnitatii umane.[31] Astfel cum rezulta înca din titulatura documentului, obiectivul acestuia îl constituie atât încurajarea concurentei în zona mediei clasice si a celei electronice, cât si adaptarea si coordonarea unor masuri apte sa asigure protectia unor valori sociale incontestabile.

Desi nu are un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic[32], Recomandarea are darul sa impulsioneze statele membre pentru a gasi un numitor comun legislativ în aceasta materie sensibila. Continutul Recomandarii este unulechilibrat si corect, având în vedere ca opereaza nuantele necesare între continturile ilegale si cele legale, dar daunatoare pentru minori în ceea ce priveste dezvoltarea fizica, mentala si morala a acestora din urma. Aceasta distinctie impune, sub aspect normativ, abordari si solutii juridice diferite, inclusiv din perspectiva deosebirilor de ordin cultural, precum si a sensibilitatilor de natura nationala si locala, ce pot fi constatate în statele membre ale Uniunii Europene.

Strategia normativa utilizata în cadrul acestui izvor de drept comunitar vizeaza, distinct de demersul legislativ statal, încurajarea recursului operatorilor media la mecanismele auto-reglementarii, în scopul protejarii minorilor, dar, totodata,mentinerea unei flexibilitati în luarea masurilor de ocrotire, în contextul dezvoltarii impetuoase a serviciilor informationale audiovizuale si electronice.În opinia noastra, chiar daca Recomandarea se adreseaza ambelor mari domenii ale mediei, intentia nu este aceea de a crea o uniformitate normativa între sfera audiovizualului si cea a Internetului.

Punctul II (1) al documentului contine sugestia adresata industriei si celorlalte parti implicate de a coopera, potrivit traditilori si practicilor nationale, cu autoritatile publice competente, pentru a concretiza obiectivele exprimate în preambulul Recomandarii. În acelasi timp, punctul III (3) realizeaza conexiunea cu spatiul geografic extra-comunitar, prin aceea ca invita Comisia Europeana si statele membre ale Uniunii Europene sa promoveze cooperarea cu parteneri din alte regiuni ale globului în tot ceea ce tine de aria tematica a Recomandarii, cu precadere prin împartasirea experientei si a bunelor practici ale operatorilor din aceste zone geografice.

Recomandarea are si o Anexa ce cuprinde orientari pentru implementarea la nivel national a schemelor autoregulatorii destinate protectiei minorilor în audiovizualul online si serviciile informationale.

Afirmam ca acest model normativ este unul pozitiv, prin faptul ca se dovedeste extrem de prudent si preocupat sa nu creeze accente neîntemeiate din punct de vedere politic si juridic, cu privire la regimul sanctionator sau la alte masuri de tip coercitiv ce s-ar putea adopta în scopul protejarii minorilor fata de contactul necontrolat cu noile tehnologii. Evident ca si aceasta abordare poate fi considerata discutabila, daca este sa ne raportam la viteza propagarii pericolelor si la necesitatea descurajarii cel putin la fel de rapide a celor care le întretin. De asemenea, poate fi criticat recursul la un act fara forta juridica obligatorie (în locul adoptarii, de exemplu, a unui regulament[33]), precum si posibilitatea ca statele membre sa nu dea dovada de promptitudine, coeziune si coerenta în efortul de implementare. Totusi, suntem de parere ca o strategie bazata pe nuante în identificarea starilor de pericol ce necesita a fi reglementate, producerea unor reactii adecvate la avansul neîntrerupt al tehnologiilor, ca si îndemnul adresat sectorului public si celui privat de a colabora într-un raport de forte echilibrat, constituie elemente ce pot fi reluate atât în ipoteza altor initiative normative la nivel international, cât si în elaborarea celui mai adecvat cadru legal în fiecare tara implicata. În cele din urma, dorinta de a edifica baza pentru o reglementare viabila în timp, în loc de a scrie istorie prin asumarea unor modele penale radicale, reprezinta distinctia de fond între abordarea promovata de Recomandare si optiunea legislativa a Conventiei privind criminalitatea informatica.

7.4.2. Pornind de la cerintele expuse în Recomandare, European Internet Coregulation Network (EICN), o organizatie regionala neguvernamentala formata din entitati ce reprezinta furnizorii de servicii Internet, utilizatorii, ca si pe promotorii apararii drepturilor digitale, a formulat un document ce raspunde la o provocare tehnologica noua, si anume, riscurile existente pentru minori în legatura cu continturile ce pot fi diseminate prin telefoanele mobile.[34]

Îngrijorarile se refera la utilizarea retelei 3G de catre minori si la impactul ce poate fi produs asupra lor din pricina continuturilor nocive transmise prin acest mijloc de comunicatie, privit ca o alternativa de acces la Internet, deosebita din punct de vedere al producerii, vânzarii si folosirii, de cea realizata prin intermediul computerului. În afara continuturilor de pe World Wide Web, regasibile în acest mod, telefoanele mobile pot media si continuturi create de operatorii de retele 3G, precum si cele ale unor terti, a caror diseminare este facilitata de acesti operatori. Autorii documentului au sintetizat o comparatie între cele doua cai de acces la continuturi electronice via PC si prin retelele 3G -, concluzia fiind aparent aceea ca utilzarea telefoanelor mobile ar putea fi mai lesne controlata de operatori, ca si de persoanele care au obligatii de ocrotire fata de minori, desi aceasta noua tehnologie este totusi „mai privata” si mai greu de supravegheat, comparativ cu accesul prin computer la Internet.[35]Diferentele de natura strict tehnologica nu sunt însa perfect oglindite atunci când se opereaza cu alte criterii. Cum pot fi supravehgeati, de pilda, în acest context, un minor de 8 ani si unul de 17 ani, atunci când este vorba de accesarea unor continuturi virtuale, si, în general, cum poti controla folosirea, de catre minori, a telefoanelor mobile?

Constienti de aparitia unei problematici inedite, membrii EICN sugereaza ostrategie de co-reglementare în materie de acces la continuturi, prin împartirea responsabilitatilor între autoritatile publice si operatorii de retele 3G. Observam, de altfel, cum aceasta solutie tinde tot mai mult sa plaseze autoreglementarea propriu-zisa într-un oarecare con de umbra, datorita, mai ales, incapacitatii sectorului privat de a furniza instrumente si proceduri eficiente de impunere a propriilor coduri de conduita.

Raportul EICN inventariaza solutiile de abordari normative din statele membre ale Uniunii Europene, constatând existenta, în principal, a trei modele:

a)                           cel german, în care exista o autoritate publica competenta sa stabileasca norme pentru orice specii de continuturi digitale, în scopul protectiei minorilor;

b)                           cel britanic, în cadrul caruia cei sase operatori de telefonie mobila au elaborat un cod de conduita cu acelasi scop;

c)                           cel italian si irlandez, caracterizat printr-o forma de cooperare înca insuficient consolidata între sectorul privat si autoritatile guvernamentale.

Optiunea EICN se îndreapta catre abordarea britanica, remarcabila prin detalierea reglementarii si seriozitatea masurilor adoptate de operatori. [36]

Dintre sugestiile formulate de EICN, amintim initiativa de a îmbina reglementarile nationale, adaptate modelelor lor culturale specifice, cu dezbaterea daca nu chiar reglementarea efectiva - a acestei problematici la nivelul institutiilor europene. În aceelasi timp, organizatia nu omite sa sublinieze rolul pozitiv al Internetului în procesul educational, recreativ si cultural al minorilor, ca o realitate ce nu trebuie sa aiba de suferit în conditiile în care masurile de protectie vor îmbraca si un caracter represiv.

La cele de mai sus ne permitem ca, în virtutea principiului neutralitatii tehnologice, sa adaugam necesitatea evitarii oricaror solutii de reglementare ce ar ridica obstacole artificiale în calea dezvoltarii tehnologiilor informationale, pe linia ideii ca astfel s-ar asigura o protectie mai eficienta a minorilor. Asa cum bine s-a spus de nenumarate ori, nu tehnologia este daunatoare, ci anumite modalitati de a o folosi.

7.4.3. Emergenta noilor tehnologii în relatie cu reglementarea clasica a audiovizualului a determinat, cu putin timp în urma, formularea, de catre Comisia Europeana, a unei propuneri de directiva ce se anunta ca un foarte sensibil subiect de dezbatere în rândul tarilor membre.

Este vorba despre o propunere de reglementare menita sa modificeDirectiva Consiliului nr.89/552/EEC privitoare la serviciile de televiziune[37], având ca obiectiv, printre altele, protectia minorilor fata de continuturi audiovizuale mediate electronic, mai exact, prin Internet sau prin telefoane mobile. În viziunea autorilor propunerii, acest tip de continuturi (totusi, de natura audiovizuala) ar trebui sa faca obiectul unor principii de reglementare, pentru a asigura o ocrotire corespunzatoare a utilizatorilor din rândul minorilor. Practic, în acest mod, se pregateste un pas important spre reglementarea continutului specific World Wide Web-ului, în corpul unui izvor de drept comunitar centrat pe audiovizual.

Optiunea normativa în cauza a generat o reactie negativa din partea guvernului Marii Britanii, ministrul pentru audiovizual si cel al culturii apreciind ca autoreglementarea furnizorilor de servicii Internet trebuie sa fie preferata în continuare interventiei legislative a statului.[38] Seria criticilor la adresa propunerii Comisiei Europene s-a extins în ultimul an cu opinii multiple exprimate în presa, prin care sunt înfatisate efectele potential negative asupra serviciilor video la cerere, a televiziunii si a telefoniei mobile, a productiilor de tip home-video si a resurselor Internet din categoria video-sharing, oferite, de pilda, de catre furnizorul de servicii YouTube Broadcast Yourself[39], pentru a numi doar câteva noi tipuri de platforme tehnologice din acest domeniu aflat la intersectia dintre serviciile audiovizuale si cele electronice. În cele din urma, opozitia Marii Britanii a avut succes, forma noua a proiectului de directiva excluzând reglementarea continutului video prin Internet.[40]Pe 13 decembrie 2006, Parlamentul European, într-o prima lectura, a aprobat cu modificari propunerea de directiva, ramânând sa urmarim daca si ce modificari vor mai fi introduse pe parcursul procedurilor ulterioare de adoptare.[41] 

Cele de mai sus pun în evidenta dificultatea factorilor decizionali de a rezista impulsului de reglementare, ori de câte ori tehnologia produce un nou tip de media, în special atunci când se ajunge la o intersectare a Internetului cu audiovizualul. Tendinta, într-un asemenea caz, de a extinde normele juridice aplicabile mediei clasice si asupra celei electronice, fara a distinge diferentele de natura calitativa dintre ele, este contraproductiva, determinând de fiecare data mobilizarea industriei private si, dupa cum am vazut mai sus, chiar a sectorului guvernamental. Reflexele reglementatoare de acest gen ajung sa esueze de cele mai mult ori, dupa ce, în prelalabil, au creat susceptibilitati în rândul furnizorilor si utilizatorilor de servicii online, suficiente pentru a-i îndeparta pe acestia si mai mult de modelul normativ statal-coercitiv, si a mentine, în general, suspiciunea fata de orice fel de interventie a autoritatilor publice. În final, aceasta stare de lucruri are toate sansele sa zadarniceasca ideile generoase de co-reglementare si de cooperare între stat si structurile neguvernamentale.

 

7.5. Solutii legislative în Australia

 

7.5.1. În ultimii sapte ani, autoritatile australiene si-au amplificat eforturile legislative, politienesti si judiciare pentru a tine sub control fenomenul pornografiei infantile mediata electronic. O serie de operatiuni de anvergura au scos la suprafata retele de pedofili de cea mai joasa extractie, abuzurile comise asupra minorilor cunoscând forme dintre cele mai grave, care au culminat chiar cu acte de sadism. Cazuistica rezultata, extrem de socanta, era departe de orice s-ar fi putut eventual încadra în asa-numita sfera "soft” modeling, erotica infantila sau erotica infantila avansata -, interesul grupurilor de infractori neavând nimic comun cu erotismul sau cu propaganda bizara si imorala (atunci când nu este pur si simplu ilegala) în favoarea înlaturarii restrictiilor sexuale dintre adolescenti si adulti. Curba ascendenta a infractionalitatii de acest tip deosebit de grav a determinat adoptarea unor prime masuri la nivel de lege, orientate, în principal, catre înasprirea regimului sanctionator penal si furnizarea de instructiuni severe pentru instantele de judecata în individualizarea pedepselor.

7.5.2. Într-o faza ulterioara, legislatorii australieni au vizat aspecte particulare ale serviciilor Internet care facilitau forme noi de abuz, în primul rând grooming-ul.[42] Este, pe de alta parte, remarcabil faptul ca factorii de decizie la nivel de federatie si state componente admit ca o combatere eficace a fenomenelor infractionale îndreptate asupra minorilor în Internet nu se poate rezuma doar la îmbunatatirea legislatiei si dinamizarea actiunilor politiei. Demersul cel mai adecvat consta, în realitate, în combinatia coerenta dintre lege, existenta unor unitati tehnologizate de impunere a legii, implicarea unitatilor de învatamânt, responsabilizarea parintilor în legatura cu supravegherea modului în care copiii folosesc Internetul, masurile de autoreglementare ale comunitatii furnizorilor de servicii online, crearea de programe informatice capabile sa contracareze materialele daunatoare de pe Web.[43]

Confruntarea cu situatii inedite generate de utilizarea noilor tehnologii impune identificarea celor mai adecvate reactii legislative si administrative, astfel încât actiunea de combatere sa nu afecteze libertatea de exprimare. În statul Queensland se manifesta un trend cu totul deosebit, întâlnit mai cu seama în rândul adolescentelor, de a-si crea pagini Web unde mentioneaza cadourile pe care si le doresc pentru diferite ocazii. Este vorba despre asa-numitele "wish-lists” de pe pagini de home shopping, unde minorele îsi exprima disponibiltatea de a încarca imagini înfatisându-le în ipostaze cel putin neconventionale, în schimbul unor cadouri pe care le pot trimite cei ce acceseaza adresele respective. În masura în care, într-o prima faza, cererea de cadouri este satisfacuta, adolescentele respective promit ca vor post imagini „mai relevante” menite a-i încuraja pe vizitatori sa le expedieze noi atentii. Ceea ce poate parea o joaca sau un teribilism izvorât din dorinta de a se exprima liber în relatie cu un public nedefinit ofera un spatiu de manevra nesperat pedofililor care, alaturi degrooming-ul clasic, dispun în felul acesta de noi posibilitati de a colecta date despre minori si de a le crea un profil electronic, încercând apoi un contact nemijlocit cu victimele. Cel putin pentru moment, vulnerabilitatile de acest gen pot fi cel mult prevenite prin instituirea unor "patrule electronice” ale unitatilor de impunere a legii, aflate în cautarea celor care acceseaza resursele respective având intentii malefice. Dar un raspuns adecvat în cadrul legislatiei penale se lasa înca asteptat, deoarece s-ar ajunge, în cele din urma, la punerea sub semnul întrebarii a modalitatilor de comunicare/expunere/exprimare în teritoriul online.

7.5.3. Grooming-ul a fost între timp incriminat printr-o lege penala speciala adoptata în statul Queensland, iar reglementarile procesual-penale au consacrat în favoarea autoritatilor politienesti prerogativa de a efectua misiuni sub acoperire în Internet. În privinta acestui din urma aspect, se insista însa asupra necesitatii ca agentul sa nu provoace comiterea unei infractiuni de catre un utilizator suspect care, altiminteri, nu ar fi fost tentat sa accepte angajarea într-o conduita ilicita.

În plus, legea lamureste si faptul daca interactiunea online cu un minor, anterioara oricarui contact fizic, constituie un act preparatoriu ori o tentativa. Despre o infractiune în acest caz se va putea vorbi doar atunci când o persoana utillzeaza mijloacele electronice cu intentia de a angaja minorul într-o relatie sexuala. Proba intentiei va putea fi realizata prin logarea conversatiilor online dintre faptuitor si victima.[44]

7.5.4. O dezbatere interesanta cu potentiale reflexe în plan legislativ se poarta asupra raspunderii, în acest context, a Internet Service Provider-ilor. Acestia din urma sustin ca activitatea de monitorizare a utilizatorilor, efectuata în scopul identificarii unor comportamente ilegale, îi obliga la costuri considerabile, ceea ce, în ultima instanta, va avea consecinte nefaste în privinta dezvoltarii tehnologiilor IT&C si a viabilitatii afacerilor din acest domeniu. Exista economisti care, în replica la aceasta justificare obiectiva, afirma ca industria Internetului ar trebui totusi sa plateasca pentru efectele negative pe care le produce chiar si neintentionat, cum este cazul impactului pe care continuturile ilegale le au asupra minorilor.[45]

Practic, o asemenea teorie tinde sa aseze furnizorii de servicii electronice pe acelasi plan cu întreprinderile industriale care polueaza mediul înconjurator, fiindu-le aplicabil principiul „poluatorul plateste.” În aprecierea noastra, punerea semnului de egalitate între cele doua situatii este destul de hazardata. Daca în ceea ce priveste industriile poluatoare, statele încurajeaza reducerea sferei lor, existând temeiuri pentru ca legea sa impuna chiar raspunderea lor obiectiva în caz de pagube provocate mediului, în schimb, în cazul domeniului IT&C, interesul public este orientat tocmai în sensul stimularii inovatiei tehnologice, orice supra-poveri de ordin financiar ajungând sa inhibe dezvoltarea unei industrii ale carei efecte preponderent benefice în societate nu pot fi contestate.

7.5.5. Legislatia penala a statului Queensland a acordat atentia cuvenita si problematicii continuturilor electronice periculoase pentru minori. Asa, de exemplu, au fost interzise jocurile de computer ce reproduc abuzuri asupra copiilor, mai exact, care expun o persoana care este sau pare a fi un copil sub 16 ani (indiferent daca este sau nu angajata într-o activitate sexuala în acele jocuri), într-o maniera susceptibila sa creeze un sentiment de respingere unui adult rezonabil.[46] Aria incriminarii este, prin urmare, mai extinsa, atât cu privire la natura imaginilor, cât si în legatura cu faptul ca include imagini create artificial, care înfatiseaza minori abuzati, cum ar fi, de pilda, desenele animate ori reprezentarile tridimensionale.

Problemele ivite în practica, în ceea ce priveste interpretarea expresiei"materiale ce expun exploatarea unui copil”, au determinat intierea unei propuneri de amendare a codului penal din Queensland, în sensul clarificarii terminologiei respective. Astfel, este vorba despre materiale care contin date informatice generatoare de text, imagini sau sunet, înfatisând o persoana care este sau pare a avea sub 16 ani, într-un context sexual, respingator, umilitor, abuziv, crud sau de tortura, cu conditia de a produce un sentiment de respingere unui adult rezonabil. Aceasta din urma conditie, pe cât de utila poate fi considerata din perspectiva protejarii libertatii de exprimare, pe atât de problematica se poate dovedi în cazuri concrete, întrucât ne îndoim ca ar putea fi determinat un criteriu absolut al rezonabilitatii si al modului în care un adult poate privi imagini de tipul mentionat, fara a se simti violentat psihic. În afara de aceasta, ce se întampla în cazul în care "media” privitorilor percepe imaginile respective nu pe fondul unei senzatii de dezgust, ci de placere normala? Ce înseamna în acest caz "placere” si în ce punct se trece limita catre "placerea perversa”, potential ilegala? Pe de alta parte, textul incriminator pare sa excluda imaginile pur si simplu erotice, reproduse într-o maniera subtila, decontextualizata sexual si negeneratoare de respingere. În orice caz, studiul precizeaza ca definitia legala nu acopera acele imagini de tip home video, luate de parinti copiilor lor într-un context familial, de pilda, la îmbaiere sau pe plaja.[47] Asemenea nuante care delimiteaza situatiile de normalitate, de cele care trebuie sa atraga raspunderea penala sunt binevenite, deoarece, asa cum am vazut, în alte parti ale lumii, tendintele exagerate ale unora de a sexualiza aproape orice imagini cu minori ajung sa distorsioneze pâna la nefiresc demersurile legislative si de aplicare a legii în acest domeniu.

 

 

 

7.6. Noua ofensiva legislativa în S.U.A.

 

7.6.1. Actualmente, dezbaterea publica din America pe marginea combaterii pedosexualitatii, inclusiv în relatia acesteia cu Internetul, cunoaste o noua efervescenta, similara cu cea înregistrata în a doua jumatate a anilor '90 din secolul trecut. Congresul, Administratia si fortele de impunere a legii la nivel federal si statal aloca noi resurse în încercarea de a stopa un fenomen care profita în permanenta de pe urma progresului tehnologic în domeniul IT&C.

Dar, la fel ca si în urma cu zece ani, aceasta problematica este preponderentpolitizata, tratata emotional si introdusa în tipare legislative înguste, declansând conflicte inutile de uzura pe marginea limitelor Primului Amendament la Constitutie. În pofida stradaniilor Curtii Supreme de a avansa solutii echilibrate si nuantate, legislatia continua sa fie deficitara în explicitarea conceptelor juridice fundamentale, în trasarea precisa a liniilor de conduita în mediul online, precum si în întelegerea corecta a mecanismelor de functionare a Internetului. În ciuda acestor ratari, autorii unor reglementari legale cel putin controversate nu înceteaza sa pretinda (atunci când nu este vorba de la bun început de o ipocrizie inabil mascata)[48] ca masurile inflexibile pe care le propun sunt singurele apte sa protejeze minorii în fata infractorilor din spatiul virtual.

7.6.2.  O propunere legislativa încadrabila în acest set de caracteristici este cea a senatorului american John McCain, introdusa la finele anului 2006. Marcat de titulatura pretentioasa Stop the Online Exploitation of Our Children Act of 2006, proiectul de lege stabileste în sarcina unei sfere extrem de largi de subiecti obligatia de a raporta autoritatilor existenta, în cadrul resurselor Internet pe care le creeaza sau administreaza, a oricaror continuturi ilegale.[49] Practic, o astfel de obligatia ar viza milioanele de pagini electronice comerciale, blogurile si ele tot de ordinul milioanelor -, paginile Web care dispun de spatii pentru mesaje de la utilizatori, camerele de conversatie, site-uri de tip social networking, cum ar fi MySpace.com si Friendster, serviciile de posta electronica, serviciile de mesaje electronice în timp real, gen Yahoo Messenger, serviciile destinate gazdurii continuturilor online, serviciile de înregistrare a denumirilor de domeniu, motoarele de cautare în Internet, orice servicii de comunicatii electronice, orice servicii de tip file sharing. Foarte probabil, în modul acesta, a fost acoperita întreaga arie de servicii online, daca vrem sa folosim un termen generic atotcuprinzator. Prealabila raportarii este însa obligatia conservarii, pentru o perioada de sase luni, a oricaror informatii referitoare la continuturile ilegale. Sanctiunea nerespectarii obligatiei de raportare consta în amenzi ce pot atinge 300.000 USD. În plus, neraportarea va putea fi interpretata ca o favorizare a infractorilor din Internet, ceea ce ar atrage raspunderea penala si a celor obligati la conservarea datelor si informarea autoritatilor. Initiativa legislativa nu si-a propus sa aduca nimic nou, în sensul unei mai clare formulari, în legatura cu definirea continuturilor ilegale supuse raportarii, multumindu-se sa faca doar trimiteri la textele legale deja existente.

Extensia acestor obligatii are o consecinta fundamentala, si anume aceea ca, în viitor, nu va mai putea fi vorba de resurse Internet private, ci doar publice. Prin urmare, un blog limitat la un numar foarte restrâns de utilizatori, tocmai pentru a i se prezerva natura privata, va fi tratat tot ca un loc accesibil publicului, în care orice conduita ilicita va trebui adusa la cunostinta politiei. Aceasta asimilare integrala a zonelor strict private sferei esentialmente publice a Internetului va putea avea ca efect, dincolo de descurajarea actelor infractionale îndreptate contra minorilor, si o apreciabila rezerva în manifestarea ideilor si opiniilor în teritoriul electronic.

7.6.3. Revenirea asupra întelesului notiunii de "pornografie infantila” este si ea destul de probabila, în special datorita ofensivei autoritatilor publice împotriva site-urilor de modeling pentru adolescente. Recent, au fost pusi sub acuzare operatorii unei asemenea companii care comercializa în Internet imagini ale unor fete cu vârste cuprinse între 10 si 15 ani, fara nuditate, dar surprinse în pozitii erotic-sugestive.[50]Ceea ce este ciudat în acest caz a fost faptul ca site-urile erau de mai multi ani cunoscute si accesibile publicului, organele de impunere a legii fiind sesizate asupra lor înca din anul 2001, printr-un reportaj de investigatie postat pe pagina NBC6.net.[51]Motivul pentru care timp de 5 ani autoritatile nu au întreprins nimic, pentru ca brusc, în abenta oricaror modificari în legislatie si noi orientari în practica judiciara, ele sa decida ca se afla în fata unor continuturi de pedosexualitate nu este explicat.

În prima parte a acestui studiu, ne-am exprimat opinia ca imaginile de erotografie infantila avansata ar trebui într-adevar supuse unor restrictii legale, tocmai pentru a se evita saltul relativ usor de facut catre pornografia infantila. Am oferit, totodata, un exemplu de reglementare, prin trimiterea la o lege germana recent adoptata, în care producerea si difuzarea unor astfel de continuturi era sanctionata cu amenzi contraventionale de pâna la 500.000 Euro.[52] Abordari de acest gen fixeaza diferenta nu doar semantica, ci deosebirea juridica de esenta între pornografia centrata pe minori si imagini daunatoare pentru minori. Profesoara Amy Adler de laNew York University crede ca ignorarea acestor diferentieri de fond poate duce la efecte bizare în mediul offline, unde revistele de tip Vogue publica modele din rândul minorelor, în limitele unui trend cultural acceptat si chiar încurajat de societate.[53]Sub un alt aspect, asimilarile de acest gen duc la aberatii semantice în ceea ce priveste întelesul juridic al notiunii de "pornografie”. Daca imagini lascive în care nu este prezenta nuditatea intra în sfera acestei notiuni, înseamna ca Vogue, Elle sauCosmopolitan au devenit reviste pornografice per se.

7.6.4. Clarificari la nivel legal sunt, se pare, necesare si în relatie cuvizionarea de continuturi ilegale în Internet. Aceasta, deoarece, într-o foarte recenta speta solutionata de instanta de apel a statului Pennsylvania, s-a considerat ca simpla vizionare a unor pagini Web de pornografie infantila, fara ca imaginile respective sa fi fost salvate în mod deliberat pe hard-disk-ul computerului, nu constituie infractiune.[54]

Cerinta legii penale în aceste cauze este aceea ca faptuitorul sa posede cu stiinta contintul electronic incriminat, iar în speta nu s-a putut dovedi ca apelantul avusese cunostinta de faptul stocarii imaginilor în fisierul cache al computerului sau. Judecatorii (care s-au pronuntat la unison în favoarea achitarii) au aratat ca, prin raportare la datele concrete ale dosarului, textul legal este marcat de ambiguitate si ar trebui ca Legislativul sa incrimineze expres simpla vizionare a materialelor ilicite în Internet.

7.6.5. În 2003, Congresul a adoptat PROTECT Act, o lege care, printre altele, înaspreste regimul sanctionator penal în cazul abuzurilor comise asupra minorilor, consacra utilizarea mijloacelor electronice de supraveghere a spatiului virtual în scopul reprimarii infractiunilor împotriva minorilor, înlatura prescriptia în cazul acestor infractiuni si interzice pornografia infantila generata electronic.[55]

            Legea aduce o relativa noutate cu privire la tipurile de continuturi prohibite, în categoria aceasta intrând acum desenele si sculpturile ce înfatiseaza minori, precum si imaginile electronice care reproduc asemenea desene si sculpturi.[56] Remarcam ca, desi Curtea Suprema constatase neconstitutionalitatea unei legi anterioare ce incriminase pseudo-imaginile pornografice[57], PROTECT Act, Congresul si Presedintele S.U.A. au nesocotit decizia instantei supreme. Ramâne de vazut în ce masura o noua exceptie de neconstitutionalitate ridicata în legatura cu aceeasi solutie legislativa va beneficia de o abordare identica din partea Curtii Supreme.

            7.6.6. O initiativa legislativa notabila o constituie si Internet Safety and Child Protection Act of 2005, al carei obiect de reglementare îl reprezinta fixarea unor standarde mai înalte de verificarea a vârstei utilizatorilor de servicii electronice, pentru a bloca accesarea, de catre minori, a paginilor pornografice din Internet. Pe lânga faptul ca proiectul impulsioneaza dezvoltarea unor soft-uri de verificare mai performante - ceea ce este benefic atât pentru industrie, cât si pentru eforturile de combatere a abuzurilor savârsite asupra minorilor în mediul virtual -, interesant este si faptul ca atributiile de impunere a legii vor fi conferite lui Federal Trade Commission, autoritatea autonoma în a carei competenta intra atât concurenta, cât si protectia consumatorilor.[58]

 

 

 

- Sfârsitul partii a patra -